Toamna este momentul când se anunță numele laureaților celor mai importante distincții literare din lume. În Franța, după mult-așteptata rentrée littéraire din septembrie, piața de carte pare traversată de o frumoasă zarvă: deopotrivă editori, critici literari, librari, jurnaliști și cititori așteaptă cu emoție succesiunea de nominalizări, liste lungi, liste scurte și, într-un final, numele celor cărora le vor reveni marile premii ale anului.

În așteptarea lor, vă propunem un mic răgaz: alături de cinci personalități ale lumii culturale din România, încercăm să oferim câteva piste în înțelegerea rolului acestor ritualuri în viața produsului simbolic numit carte.

Au răspuns invitației noastre – și le mulțumim frumos –, de la New York, Mircea Cărtărescu, cel mai tradus scriitor român al momentului, nominalizat anul acesta în Hexagon la două premii importante (Femina étranger și Médicis étranger); de la Iași, scriitorul, istoricul, criticul literar și apreciatul publicist Alexandru Călinescu, unul dintre cei mai cunoscuți francofoni din România; de la Timișoara, Adriana Babeți, scriitoare și eseistă, unul dintre intelectualii români bine conectați la spațiul cultural francez; de la Cluj-Napoca, poeta, prozatoarea și eseista Ruxandra Cesereanu, președinta PEN România; de la București, Carmen Mușat, critic literar și eseistă, redactor-șef al săptămânalului Observator cultural.

MIRCEA CĂRTĂRESCU | New York

Ca să-mi dau seama cât de important e un premiu literar, citesc lista scriitorilor care l-au primit de-a lungul anilor. Cred că e cel mai bun criteriu. Fiindcă și premiile au nevoie de validare, iar cei care le validează sunt scriitorii care le-au primit. Este deci în interesul unui premiu literar să legitimeze cei mai buni scriitori, pentru ca premiul să crească în importanță. Dimpotrivă, el cade în derizoriu când începe să facă jocuri literare, fiindcă, validând autori mediocri sau slabi, își subminează imaginea.

Un premiu literar onest este o lumină în lumea cărților. Unul care face compromisuri seamănă doar confuzie și minciună.

ADRIANA BABEŢI | Timișoara

Pentru că invitația vine dinspre Institutul Francez, o să așez față în față cele două cuvinte cu ajutorul cărora numim distincțiile literare. Două cuvinte: „prix” şi „premiu”; şi două etimologii latine uşor diferite, care le despart, dar le şi apropie: „pretium” şi „praemium”. Cu ce preţ? Cu preţul prin care un lucru, o faptă, o operă sunt apreciate. Au o valoare. Iar un premiu adevărat încununează o operă literară nu cu o valoare de rând, ci cu însăşi Valoarea.

ALEXANDRU CĂLINESCU | Iași

Într-un ipotetic Dicționar de idei primite de inspirație flaubertiană, la articolul „premii literare” ar trebui probabil scris „e preferabil să le bagatelizezi”. Și, adaug, să mimezi că nu te interesează. Cine ar lua de bun acest îndemn ar greși fundamental. Neîndoielnic, premiile literare au doza lor de arbitrar, de subiectivitate, de aleatoriu, ele nu sunt mai puțin un ghid pentru cititori și un stimulent pentru autori. Viața literară ar fi fără sare și piper, dacă pot spune așa, în absența premiilor. Un foarte bun scriitor, Georges Perros, a spus un lucru interesant dar inexact despre premii: „Premiile literare dau un complex de superioritate membrilor juriului și un complex de inferioritate laureaților”. Și chiar dacă ar fi așa, posteritatea așează lucrurile la locul lor: numele celor care au alcătuit diverse jurii au trecut în uitare pe când numele laureaților – Proust și Malraux, Pasternak și Soljenițîn – au învins timpul și ne sunt aproape.

RUXANDRA CESEREANU | Cluj-Napoca

Premiile literare sunt aducătoare de prestigiu, iar pentru un scriitor este validabil ca imagine acest lucru (atât pentru lumea literară și editorială, cât și pentru sine, individual).

Desigur, există premii și premii, unele mai importante, altele mai puțin semnificative, iar unele chiar insignifiante (oferite doar ca să fie oferite, improvizate, de fapt).

În cazul premiilor care au deja tradiție și funcționează la nivel național și internațional, însă, validarea prin premiu consolidează imaginea unui scriitor, o împărtășește publicului și o investește cu o aură.

Dar cel mai important lucru mi se pare a fi altul, în esență: premiile literare readuc în discuție chiar literatura, reamintind că, fără cărți și fără arta și plăcerea cititului, am risca să nu mai fim pe de-a-ntregul făpturi umane, de fapt.

CARMEN MUȘAT | București

„Lung prilej de vorbe și de ipoteze”, premiile literare au fost dintotdeauna în centrul atenției și au stârnit, inevitabil aș spune, dezbateri aprinse. Oricât de mare și de cunoscut ar fi autorul premiat, se vor găsi mereu voci care să conteste alegerea juriului, cu argumente mai solide sau mai anemice. Și, într-un fel, este perfect de înțeles, de vreme ce premiul este unul singur – indiferent că vorbim de Nobel, Goncourt, Médicis, FIL Guadalajara, Formentor, Príncipe de Asturias etc. –, iar scriitori care să-l merite sunt mult mai mulți. Dincolo însă de aplauze sau nemulțumiri, premiile literare fac un serviciu imens literaturii, în primul rând, pentru că aduc în prim plan cărți și autori și fac din literatură un subiect de breaking news în mass media, ocupată altfel cu știri din sfera politică, economică, socială, care predomină. Premiile literare sunt, desigur, un instrument eficient de validare critică – deși nu singurul! –, foarte util când e vorba de recunoașterea valorii incontestabile a unui autor arhicunoscut, dar și mai important, cred, atunci când impune atenției publicului un autor excelent, dar prea puțin cunoscut în afara sferei culturale. A primi un premiu prestigios e sinonim, pentru un scriitor, cu accederea într-un club select, este o validare a talentului și a calității literare a operei, iar asta e foarte important pentru orice creator. Pe de altă parte, un premiu prestigios poate avea și consecințe vizibile asupra vânzărilor unui autor, care poate deveni, peste noapte, foarte tradus și foarte vandabil.

Dar trebuie spus că nu toate premiile sunt la fel de prestigioase, nu toate au capacitatea de a impune un autor. Prestigiul unui premiu se acumulează în timp, în funcție de lista laureaților de până la momentul premierii; în fond, vorbim despre o investiție pe termen lung a juriului, o investiție culturală care se poate dovedi profitabilă sau dimpotrivă. Capitalul simbolic al premiului se răsfrânge asupra laureatului recent, iar credibilitatea premiului și, implicit, a juriului depinde în cea mai mare măsură de valabilitatea laureaților din trecut. Juriile se pot înșela uneori, dar nu mereu și nu flagrant, pentru că erorile repetate pot eroda prestigiul oricărui premiu. Nu poți rata sistematic autori și cărți valoroase, în locul cărora să propui nume și titluri mediocre – asta ar însemna, pe termen lung, să irosești capitalul simbolic și să distrugi prestigiul literar al premiului respectiv. Și nici un juriu care se respectă nu-și poate permite să facă așa ceva.