Sinae Lee

Rezidență la Iași și Țibănești în perioada 19.09 – 9.10.2025

Organizată de Institutul Francez din România, în parteneriat cu Borderline Art Space și Asociația Maria.

Proiect susținut de Institutul Francez din Paris și Fundația Hippocrène.

Scânteia care a dat naștere rezidenței lui Sinae Lee este una dintre fotografiile sale de familie. Ea, copil, care face semnul V în fața obiectivului, pozează lângă mama sa, impasibilă. Două generații, două atitudini, care, mulți ani mai târziu, se confruntă cu diferențele lor, traduse prin decalaje de înțelegere, emoții de love & hate. Artista, stabilită în Franța de mai bine de zece ani, face din distanța – fizică și afectivă – față de țara natală și familia sa, tema principală a acțiunilor, videoclipurilor și instalațiilor sale.
 În România, ea deschide un capitol animat de dorința de a calma și atenua conflictul generațional, neutralizând semnul V. Gest comun, acesta simbolizează uneori o victorie militară, alteori semnul de raliere al hippyilor, drăgălășenia kawaii sau chiar una dintre mișcările jocului „piatră, hârtie, foarfecă”. Artista adună toate aceste semnificații într-un obiect totemic: o sabie cu două mânere, surmontată de o mână, cu degetele ridicate în formă de V. Este sabia egalității, a compromisului. Scopul celor care împărtășesc această sabie nu este să învingă, ci să se înțeleagă.
 Rezidența la Iași a punctat această poveste, între experiența individuală și istoria universală, cu o fază de producție datorită tradiției meșteșugului metalului și fierului. Sinae Lee petrece trei săptămâni într-un atelier de fierărie, numit „Batem fierul la conac!”, alături de tovarășii de datorie. Ea se cufundă în viața atelierului, de la rutina muncii la camaraderie, trecând prin învățarea tehnicilor rudimentare. Este o experiență fizică și senzorială din mai multe puncte de vedere: pe de o parte, atmosfera sonoră este saturată de zgomote, sec și repetitive ale loviturilor de ciocan, altele zumzăind ca ventilatorul care permite controlul temperaturii cuptoarelor; pe de altă parte, ea se confruntă cu exigența gesturilor meseriei, cu forța necesară pentru a încălzi și ciocăni metalul. Ea înregistrează prin video sau fotografie micro-evenimentele care se împletesc în imaginea de ansamblu așa cum ne-o imaginăm, corpurile la lucru, duo-ul om-tehnică. Ea urmărește zgomotele de fond, mini-praful de carbon care strălucește în soarele dimineții.
 Este o atenție acordată discretului și subiacentului, o metodologie pe care o aplică propriei experiențe de rezidență. Cu ajutorul tehnic al colegilor de atelier, ea produce o primă versiune a sabiei sale, care, dincolo de rezultatul formal legat de ideea sa inițială, încapsulează straturile relaționale și empirice care s-au sedimentat pe parcursul rezidenței. Deși a adus cu ea dorința de a crea obiecte plastice, Sinae Lee s-a lăsat purtată de context și de elementele prezente.
 A fost intrigată, de exemplu, de observarea numeroaselor case neterminate din împrejurimile atelierului. „Se spune” că acestea sunt rezultatul deplasărilor succesive ale muncitorilor sezonieri între Italia sau Germania și România. Casele avansează sau sunt puse în pauză, în funcție de sosirea muncitorilor, locuite de visul de a se putea instala într-o zi acolo sau abandonate dacă acești muncitori nu se întorc în cele din urmă. Artista a văzut în această arhitectură în suspensie o rezonanță a propriei sale istorii de migrație și deteritorializare, între Franța și Coreea.
 Relația sa cu companionii de datorie este, de asemenea, un subiect de reflecție și prelungește grija pe care o cultivă în relația cu interlocutorii care îi traversează viața de zi cu zi. În timp ce de obicei vorbește despre munca sa, despre poziția sa de artist în societate, în sfera intimă a familiei, companiile devin o altă modalitate de a pune la încercare transmiterea și de a „regla temperatura” pentru a-și împărtăși viața de zi cu zi cu ceilalți.
 La acestea se adaugă și sentimentele sale legate de sosire și plecare, ca o revival condensată a parcursului său de viață. Entuziasmul și dezorientarea unei sosiri într-un teritoriu necunoscut; nostalgia și dezorientarea părăsirii acestui loc devenit familiar. Ea transpune aceste dus-întors în filme, în continuarea operei J’ai besoin de la chance (Am nevoie de noroc): camera ei, așezată pe geamul mașinii care o duce la aeroport, înregistrează călătoria, îndepărtarea progresivă și schimbările peisajului. La întoarcerea din România, ea a repetat pentru a patra oară acțiunea sa performativă filmată, Past and Future, în care face autostopul cu destinația trecutul sau viitorul.
 Sabia care a condus-o în România i-a permis să deschidă o altă cale, cea a apropierii între diferite geografii, între ceea ce a fost trăit și ceea ce urmează să vină. Invitată de Borderline Gallery pentru o expoziție personală în aprilie viitor, ea își construiește expoziția în jurul noțiunii de „kiss & ride”, pentru a retrăi aceste experiențe încrucișate.

Andréanne Béguin