Le dieu caché, Lucien Goldmann

Paris, Gallimard, 1955, 454 pagini

Postura cosmologică a lui Dumnezeu – cea de spectator – este ceea ce Gold­mann analizează în studiul său asupra viziunii tragice regăsite în Cugetările lui Pascal și în teatrul lui Racine. Mut și pasiv, Dumnezeu privește omul suferind.

Totuși, acest Deus absconditus nu este doar absent, ci el este și prezent în același timp. Tocmai în această simultaneitate se regăsește paradoxul existenței divinului. El este ascuns sau, mai exact, se ascunde de om ; rămâne o posibilitate, un potențial nemanifestat. Georg Lukács, în fața unui Dumnezeu care ne privește, dar care nu ne răspunde, se întreabă: Mai poate trăi omul asupra căruia a căzut privirea lui Dumnezeu? Nu există oare un dezacord între actul uman și prezența divină?

Dacă pentru raționaliști – Descartes, Malebranche, Spinoza – Dumnezeu este legea universală, autorul adevărurilor eterne care garantează existența în lume și căruia îi recunoaștem dreptul teoretic de a face ocazional minuni, pentru Pascal sau Racine avem un Dumnezeu tragic. El judecă și îi amintește mereu omului, prin tăcerea sa, că nu există nici cel mai mic compromis de făcut.

Între două infinituri, omul se luptă să ajungă la una dintre eternități. În filosofia lui Pascal, lupta împotriva sinelui și împotriva relativului este cea care duce la singurătate, apoi la conștiința tragică. Măreția tragică, adaugă Lucien Goldmann, este refuzul concesiunii în numele oricărui act intramundan, iar acest refuz înseamnă acceptarea morții.

Dar dacă esența condiției umane este într-adevăr moartea, eroii tragici sunt morți înainte de a muri. În acest fel, Andromaca moare încă de la prima replică. Când cortina se ridică, viitorul este deja prezent în actul tragic.

Miruna Moldoveanu