Pensées littéraires – Nathacha Appanah
Tropique de la violence, Nathacha Appanah
(Paris, Gallimard, 2016, 174 pagini)
Fiind premiat chiar în anul publicării cu Femina des lycéens și, în 2017, cu France télévisions, romanul Nathachei Appanah, Tropicul violenței, evocă problematica libertății și a limitelor ei fragile. În urma lecturii, ne rămâne să răspundem la întrebarea lui Mo: Avem un miros specific atunci când devenim asasini?
Iată insula Mayotte, ascunsă în Strâmtoarea Mozambic, unde natura se manifestă în grandoarea ei sălbatică: lagune cu vietăți gigantice, o mare care se revarsă în orizont, masive de corali și suflete abandonate. Se poate spune că opera Nathachei Appanah este o polifonie narativă. Conștiințele celor vii se confundă cu cele ale morților – ascultăm mărturiile celor care nu au putut scăpa de propriul destin, de legăturile de sânge și chiar de insulă, nici măcar dincolo de viață. Suntem toți turiști într-un ținut de azil pentru refugiații malgași, comorieni și anjouanezi – vocile care rostesc tristele memorii ale Mariei și ale fiului ei cu ochi verzi, Moise.
După moartea mamei sale adoptive, Mo, revoltat de educația de alb pe care a primit-o, de francez pe un pământ străin, caută cele mai obscure și animalice origini ale ființei sale. Astfel, descoperă mizeria, nedreptatea, violența și crima când îl cunoaște pe Bruce, regele Gazei. Acolo unde legile tremură, Mo trebuie să învețe să se supună celui care deține puterea.
În mizerie, omul devine carne și simțire. Asemenea unui animal, lovește, ucide, devorat de ura care îi pulsează în sânge. Viața adevărată este o imensă așezare clandestină în aer liber. Înstrăinare… Rămâne singur, vulnerabil, în căutarea unui refugiu în frumusețea incandescentă a insulei: Spintec oceanul cu trupul meu zvelt, cu trupul meu viu, și nu mă mai întorc.