Capitolul 3 din Dispariții în peisaje

Maria Balea – George Crîngașu

Curatoare: Edith Lázár

12 decembrie 2024 – 17 ianuarie 2025 | La Cave | Institutul Francez Cluj-Napoca
Vernisaj joi, 12 decembrie, ora 18
Program de vizitare: luni – vineri, 10 – 17

„Mâine și-ar putea crește un ochi, pentru senzația plăcută. Sau poate că nu – și ar folosi sonarul să lase în urmă scoarța suprafeței, să plonjeze dedesupt și să sape adânc, să asculte miriadele de conexiuni fungice care-și poartă informația către lume.” – Jeff VanderMeer, Always Home*

Ne mișcăm adesea printre interpretări urbane ale naturii ce tind să reducă natura la un refugiu armonios, mediul domesticit, calm, din proximitatea habitatelor umane. Într-un text despre arhitectura peisagistică, Karrie Jacobs observa că proiectările mediului înconjurător (adesea cu materiale artificiale) sunt concepute nu doar pentru a reface zone metodic distruse de generațiile trecute dar mai ales pentru a tempera din efectele naturii ne-proiectate.** Istoria cadrelor naturale create de om este profund legată de progresul tehnologic – în primul rând ca domesticire, dar și în revers, natura care devine sursă de inspirație pentru sistemele de operare a dispozitivelor tehnologice pe care le folosim atât de organic și intuitiv în cotidian.

Însă cine și ce supraviețuiește atunci când lumea tehnologică se întoarce la natură, și ce se întâmplă atunci cu natura? Când se materializează un peisaj? Care e experiența acestuia atunci când e și o amintire și un sentiment și un lucru viu? Și ce fel de straturi geologice ascunde?

Maria Balea trasează impresii ale unor peisaje vegetale aparent tăcute în care straturi peste straturi de suprafață organică lasă să se întrevadă urmele materiale ale unor tehno-fosile. Sedimentate când, este incert – cert e însă că s-au naturalizat, mărturii și parte acum ale unei cruste planetare aflate în continuă transformare. Timpul geologic, cât și cel arheologic, sunt caracterizate de lentoare, înregistrând fragmente și fenomene atât de dispersate în timp și spațiu încât sunt imposibil de cuprins în totalitatea lor. Și totuși, ne construiesc povești speculative: povești despre planetă, despre tehnologii, despre feluri de viață, despre un alt tip de temporalitate – timpuri și lumi ce co-există deodată cu ritmul alert și anxios pe care-l simțim în contemporan.

Pe de altă parte, George Crîngașu imaginează scenografia unei întâlniri improbabile, dar nu imposibile, cu o entitate misterioasă, fluidă și greu de definit, ce se întinde și destabilizează granițele sinelui și corpului uman. Conceput sub forma unui asamblaj de sculpturi digitale printate 3D, scena împrumută din transformările extatice — fenomene mistice apropiate de imaginarul culturii medievale, unde astfel de trangresiuni apar ca experiențe simțite ale unor adevăruri ce reflectă o lume mai vastă și schimbă percepția umană. Ceva profund, o multiplicitate radiază, prinde contur și refuză să fie conținută sau explicată de rațiunea intelectuală. În schimb, reflectă o materialitate dinamică ce își ia propriile-i date pentru a-și găsi alte forme vii în care să se așeze, nu întru totul vegetale, nu întru totul umane. Ca într-o imagine stereoscopică (în care două perspective diferite se contopesc într-o imagine tridimensională), bucăți și fragmente de peisaj natural se contopesc cu urmele abia perceptibile ale tehnologiei. Acestea lasă să transpară o ciudată relație tehno-organică, poate monstruoasă, poate că fantastică sau ne-domesticită, dar deja prezentă, din care facem parte. Asemeni lumilor virtuale, chiar și într-un peisaj natural cu forme de relief care se conturează în zare, lucrurile sunt însă mult mai aproape decât par și nu mai țin doar de scara umană.

* ‘Tomorrow she might grow an eye because the sensation was pleasurable. Or she might not and employ sonar to forsake the surface, to plunge below and tunnel deep, tap into the millions of fungal networks that channelled information worldwide.’ Jeff VanderMeer, Always Home in Terraform, Brian Merchant, Claire L. Evans (eds), Farrar, Straus and Giroux, 2022.
** Karrie Jacobs, The Perils of the Landscapes We Make, Untapped #11, 2024.

Maria Balea (n. 1990) este o artistă care trăiește și lucrează în Cluj-Napoca. Practica sa artistică îmbină pictura, colajul, instalația și crearea de obiecte printr-un proces subtil de observație care ia însă în considerare diferite mituri, memoria și imaginările interioare. Cu o fascinație pentru ritmurile ascunse ale vieții în contrast cu tumultul cotidian, peisajele picturale și lucrările sale caută să reflecte teritoriul subconștientului. Împrumutând din tradiția suprarealistă feminină și din simbolismul alchimic, lucrările sale propun suprafețe fluide și transformări perpetue în care natura și umaul se contopesc, evocând în același timp estetica digitală contemporană. Maria Balea este, de asemenea, co-fondatoare a Superliquidato (SPRLQDT), un spațiu artistic alternativ dedicat mediilor digitale și experimentale emergente, activ între 2014 și 2017 în cadrul Fabricii de Pensule din Cluj-Napoca.

George Crîngașu (n. 1988, Focșani) trăiește și lucrează între Roma și Cluj-Napoca. Format în perioada apariției culturii internetului, al mediilor digitale și al tehnologiilor emergente, practica sa artistică explorează tocmai aceste teritorii. Lucrările sale – care adesea iau forma unor printuri digitale și obiecte sculpturale – sunt încărcate de o multitudine de referințe: de la istoria artei la spații personale și intime, de la peisaje ce evocă estetica jocurilor video până la imagini bizar-contemplative. Formarea sa artistică, adânc ancorată în paradigmele tradiționale (pictură, desen, gravură), aduce o dimensiune hibridă lucrărilor sale, oscilând constant între analogic și digital fără însă a le fuziona, ci mai degrabă, Crîngașu caută acele momente de contaminare/ posedare. Lucrările sale au fost expuse în galerii și spații precum Nicodim Gallery, București; ArtCologne, Köln; Digital Art Festival, Atena; CFHILL, Stockholm și Liste Art Fair, Basel.

Despre seria de expoziții Dispariții în peisaje
Ce înseamnă să te pierzi într-un peisaj? Ce povești se dezvăluie atunci când prezența umană se dizolvă treptat? Inspirată de „Death by Landscape” a Elviei Wilk – o colecție de eseuri despre experiențe transformative și feluri de a povesti complexitatea lumii noastre și dincolo de centralitatea figurii umane, eseuri pe care curatoarea și artiștii invitați le-au citit împreună, seria de expoziții va propune diferite manifestări ale unor dispariții în peisaje (vanishing into landscapes), ca maniere de a reflecta asupra ecosistemelor din care facem deja parte. Prin povestiri speculative despre stranietatea mediilor pe care le locuim, înțelegeri diferite a naturii și fascinația față de lumile accesibile doar prin mijloace tehnologice, astfel de peisaje caută să facă loc unor perspective în care umanul și lumea non-umană se împletesc.

Parteneri: Domeniile Franco-Române · Île de France