La sculpture de soi, Michel Onfray

Paris, Grasset, 1993, 294 pagini

Imaginează-te înconjurat de oglinzi. Îți poți contempla trupul din toate unghiurile, propria ființă devine un obiect de studiu și analiză metodică. Dar simetria acestor reflexii te împiedică să te privești în ochi. Aici începe sculptura sinelui, concept examinat în lucrarea filozofică a lui Michel Onfray.

Dintr-o perspectivă etică, nu este nimic narcisic în acest tact de contemplație, deoarece privirea nu se reflectă asupra unui chip iubit. Ființa, înfruntându-se, analizează posibilitățile sale de devenire – este ca o critică a virtualităților astfel încât să se actualizeze în integritatea forței sale umane. Omul nu este suficient și visul nietzschean revine cu nostalgie. Acest Cezar cu inima lui Hristos ne seduce. Supraomul apare, în sfârșit, în toată puterea lui creatoare.

Totuși, acest joc al ochilor care nu se privesc este un exercițiu de forță morală. Trebuie să fii estet – ne spune Michel Onfray – dar nu în sensul egoist al celui care își alege doar una dintre potențialitățile sale. Pentru că este necesar să le reunim în plenitudinea lor unanimă. Imaginile împrăștiate, automutilarea pe care am suferit-o se reconstituie printr-o mișcare artistică. Sculptorul lucrează cu și prin sine.

În felul acesta, se dispune de corp conform unei voințe experimentale. Acest proiect estetic este, așadar, o încercare de a imortaliza ființa în totalitatea energiei sale vitale – de parcă Phoebus, dacă ne referim la mitologie, va rămâne mereu suspendat între pământ și cer, în cel mai apropiat punct al soarelui.

Miruna Moldoveanu