Noces, suivi de l’Été, Albert Camus

Paris, Gallimard, 1959 [1938], 196 pagini

Colecție de eseuri autobiografice, Noces, suivi de l’Été enumeră atitudinile eului în raport cu existența, semnul unei comuniuni tainice cu universul. Nunta devine apogeul condiției umane, momentul în care omul se manifestă în măreția sa de sânge și timp. Se pare că se ridică voalul unei naturi până acum virgine, dar este mai mult decât un act de demitizare. Violența valurilor, invidia vântului sau ochiul crud al cerului îi șoptesc că trăiește. În acest lirism vegetal își conștientizează propria ființă.

Astfel, patru decoruri celebrează Nunțile lui Camus și primul este reprezentat prin ruinele Tipasei unde vechii zei vorbesc din soare și în miros de absint. În mijlocul distrugerii, Camus resimte un preaplin de viață. Dar dacă vestul Algeriei mai păstrează ceva divin, Djemila, dimpotrivă, este un decor tragic, steril. Printre aceste oseminte de oraș roman, vântul lovește în sine, iar el își contemplă fragilitatea, care, sub soarele arzător, este mai copleșitoare ca niciodată. Și, totuși, puterea de a trăi vine din tinerețe. În această abundență artistică, omul își revendică mândria – vrea să trăiască, vrea să iubească, vrea să guste culorile. Există prea multă frumusețe în existență pentru a nu fi. Și această splendoare ne este dezvăluită și în Vara din Algeria, o amintire mai intimă, un timp consumat ce a lăsat un gol în conștiință. Acesta este motivul pentru care deșertul din Toscana este, așadar, pur interior și destul de absurd. Contemplându-și mereu propria conștiință, gândurile îl copleșesc. La fel ca Furiile, zeitățile răzbunării, acestea îl urmăresc și îl obligă să ia act de propria ființare.  Dar despre timp nu se discută. Nici despre moarte.

Exercițiu de respirație: inspirăm lumea. Există un timp pentru a trăi și un timp pentru a mărturisi despre trăire. Există, de asemenea, un timp pentru a crea…

Miruna Moldoveanu