Pensées littéraires – Jean-Marie Domenach
Le retour du tragique, Jean-Marie Domenach
(Paris, Gallimard, 1955, 454 pagini)
În eseurile sale, totodată literare și filosofice, Domenach plasează tragedia pe culmile genului dramatic. Cum Aristotel însuși a zis, aceasta purifică ființa într-un proces de catharsis, unde condiția umană este dezvăluită în întreaga sa zădărnicie. Astfel, omul tragic își depășește destinul printr-un apetit de a desfide limita. Este un fel de eroism tacit care subzistă în aceste suflete, manifestat cu ocazia dureroasă a catastrofei. Vina lui Oedip nu este alegerea conștientă a răului, ci căutarea culpabilității. Greșeala, remarcă Domenach, evadează din mine și deodată mă închide.
Tragicul nu are o claritate logică, destinul și libertatea se confundă, pentru că fatalitatea constă în atotputernicia inconștientului. Pasiunea mea sunt eu și este mai puternică decât mine, spune Fedra, a cărei disperare amintește de originea fatalismului. Conștiință în spatele conștiinței. Inconștientul precedă ființa umană și o domină.
Totuși, perspectiva tragicului se suspendă în antinomie – pe de-o parte, se găsește atmosfera grea și sufocantă a fatalității care presupune vina moștenită și condamnarea imediată (cazul lui Oedip); pe de altă parte, efort al libertății unde eroismul se ridică până la sacrificiu (cazul Antigonei). Păcatul activ este o virtute; dar virtutea presupune martirul. Cum însuși Dumnezeu Îl pune la îndoială pe Dumnezeu în interogația Sa stranie: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?, ființa tragică se îndoiește de mântuire. Suferința îl face demn de ceruri. Dacă tragicul de altădată rezidă în hybris și catharsis, reîntoarcerea lui în societatea contemporană devine caricaturală. Virtuțile, pasiunea descind în grotesc, iar Domenach le urmărește decadența. Nu mai sunt zei, dar nu mai este nici caracter. O gălăgie universală și absurdul ne alienează; cuvintele ne lipsesc. Este, mai exact, o anti-tragedie a cărei sevă provine din eșecul a tot ce înnobila tragedia clasică: pasiune, transcendență și afirmare a eului. În cele din urmă, strigătul modern împotriva divinității este orb. Nu există receptor.