Baudelaire, Jean-Paul Sartre

Paris, Gallimard, 1988 [1947], 184 pagini

Dincolo de o analiză literară, Sartre realizează un portret psihologic al poetului pe baza celor mai semnificative motive literare din operele baudelairiene: dandism, libertate, păcat.

A te privi pe sine devine un act obsesiv, remarcă Sartre. Reflexia propriei ființe este obiect de critică, de condamnare și apoi un motiv de creație. Nu există nimic firesc în atitudinea lui Baudelaire, ci mai degrabă o artificialitate impusă de efortul de a se duplica: Atitudinea originală a lui Baudelaire este cea a unui om care se examinează pe sine însuși. Înclinat spre propria reflecție, ca Narcis (…) Baudelaire este omul care nu se uită niciodată. El se privește privindu-se; se privește pentru a se vedea privindu-se.

Subiect obiectivat, acest dandy decadent vede în autoanaliză un proiect de sine. Așadar, el se creează în libertate totală pentru a corespunde cu idealul său de devenire. În oglindă se privește ca un iconoclast al spleen-ului. Privirea proprie înseamnă condamnare pentru că devii propria instanță de judecată. Totuși, Baudelaire nu tinde să retrăiască păcatul narcisic al celui care se îndrăgostește de propria imagine, ci atitudinea lui este una de ardoare luciferică – aspiră la libertatea totală, dar libertate în rău. Se poate spune că pretinde singurătate, și tocmai din singurătate provine măreția sa.

De altfel, a fi poet blestemat este propria alegere – el se condamnă să-și justifice propria existență, dar el este cel care și-a creat-o astfel: El vrea să se creeze, fără îndoială, dar în așa fel încât ceilalți să-l vadă. El vrea să fie liber, dar liber în cadrul unui univers gata făcut. A reușit să cucerească o singurătate, însoțit și consacrat, în același mod încearcă să-și dea o libertate cu responsabilitate limitată. Liber și condamnat, creator și vinovat.

Miruna Moldoveanu