Réflexions sur la poésie, Paul Claudel

(Paris, Gallimard, 1993, 185 pagini)

Marii poeți nu scriu critică, ci reflecții. Este ceea ce Paul Claudel își propune în lucrarea de față: cugetări asupra creației poetice. E vorba de un volum de eseuri consacrate actului creator și condiției artistului, o selecție de concepții personale și analitice.

În fond, atelierul creației este conștiința poetului. Efortul său se referă la sensul pe care îl dă unor vocale dispersate, private de semnificație poetică, dar care în actul artistic dobândesc muzicalitate. Dacă gândurile sunt sunete care pulsează în tâmplele poetului, talentul său constă în a le identifica, apoi în a le structura. Poezia trebuie gândită de ființa cugetătoare, lucrată de meșteșugar, remarcă Paul Claudel. Din contră, orice încercare a poetului de a asculta freamătul interior, de a se lăsa învăluit în visare fără discernământ este condamnată eșecului. Îl amintește, în acest context, pe Victor Hugo care, în pofida statului său de poet de geniu, fascinat de propriul debit verbal, diminuează profunzimea versurilor sale adunând într-o singură frază o enumerație de patru adjective identice ca semnificație: „Albul nevinovat al zăpezilor venerabile”. Poeziei lui Victor Hugo – spune autorul – îi lipsește rigoarea.

Mai mult decât atât, Claudel identifică trei mărci esențiale ale unei opere eterne – el face referire la caracteristicile poetice regăsite în Divina Comedie ce îi aparține lui Dante – acestea fiind: inspirația, „harul artistic la un nivel suprem de inteligență și gust”, respectiv catolicismul. Mai ambiguu decât primele atribute, catolicismul înseamnă, de fapt, credință. Religiosul se impune ca principiu creator. Altfel spus, cum ar putea poetul crea o operă împlinită în sine însăși (totală), dacă nu își ridică privirea spre absolut?

Miruna Moldoveanu