Amers, Saint-John Perse

(Paris, Gallimard, 1970 [1957], 170 pagini)

Premiate cu Nobel în 1960, poeziile în proză ale lui Saint-John Perse par a fi invocații și, totodată, încercări de numire a Mării. Atotputernică și crudă în frumusețea ei, Marea cuprinde în sine începutul și sfârșitul ființei. Puterea ei distructivă vine, astfel, din forța ei creatoare – ea reprezintă pentru poet Iubita prin excelență, simbol ambivalent al vieții și al morții. Închipuită asemenea unei femei,  mișcarea ritmică a valurilor are ceva din senzualitatea amantelor care pierd sufletul celui iubit. Într-un fel, această unduire de albastru devine un dans ce promite o dezvăluire amânată. Poetul rămâne singur în fața unei enigme care îl atrage și care îl refuză, la fel ca un joc de seducție a cărui miză este destinul celui ce iubește.

Dar Marea tace, și tocmai tăcerea înspăimântă. Nu există pericol mai mare decât somnul Iubitei… Poetul privește cu groază și dorință amanta cu ochi verzi care își leagănă, dintr-un capriciu, valurile.

Vents, Saint-John Perse

(Paris, Gallimard, 1968 [1946], 121 pagini)

Poetul se identifică marilor Vânturi. Aceste forțe brute promit renașterea ființei. Este o afirmare aproape păgână a vieții, deoarece vântul reprezintă natura respirând, manifestată în integritatea puterii sale regeneratoare. Dacă Marea păstrează în sine feminitatea și, în ultimă instanță, ambivalența ei de simboluri (viață-moarte, plăcere-spăimântă, senzualitate-spiritualitate), vânturile sunt spirite de veghe, purtătoare a unei brutalități pe deplin masculine. Principiu activ al naturii, vântul are capacități purificatoare – de aceea ființa se înclină în fața lui ca într-un test de rezistență. În fond, această narațiune a respirației, remarcă Paul Claudel, se desfășoară poetic ca o epopee a vântului.

Miruna Moldoveanu